Nu chiar asa demult, luna decembrie aparea într-o lumina fasta ! Ma uitam uimita la altii care o detestau, aureolata cum mi se parea de coroane de bucurii : întâlnirile cu prietenii, întorsul sub aripa parinteasca, totul prevazut, dorit si asteptat cu nerabdare copilareasca.
Nu stiu când s-a întors timpul pe dos... Dar deodata s-a întunecat, si orice efort chiar ignorând ridicolul sau trecând foarte aproape de prostie, e zadarnicit sistematic fara sa pot sa ma tin bat si sa opresc avalansa. Avalansa coboara, nu ? Pe deasupra si devasteaza, omoara, îngroapa. Pâna si timpul fugii a trecut. Nu mai am unde...si precis, nici de ce.
Singura idioata ideie e sa ajung în ianuarie. Si sa înghet deabinelea. Locul si timpul. Morti dar pe loc. Happy New Year !
 

Mon cœur…
Mon cœur en charpie, pour de bon je crois…Il a pris le chemin de travers qui mène droit à un trou noir. Au propre comme au figuré. Ma tension fait  la balançoire, la tête a le tournis et le reste suit.
Oui, le jour du grand départ, enfin j’exagère dans l’espoir qu’un être miséricordieux vienne me sortir de là avec n’importe quel moyen. Je sens que je pourrais tout accepter pour faire du sur-place. Mais nenni, zip, zéro ! J’ai signé « la possibilité », la probabilité même de mon décollage. Et illico je suis tombée  en morceaux, je n’arrive pas à les recoller, je crois que cette fois-ci c’est pour de bon.
Serait-ce la Petite ou la Grande Mort ? Une Renaissance ? Vous savez quoi ? Je n’ai pas envie de savoir…Comme un pressentiment que cela me sera insupportable et à plus ou moins longue échéance fatal. Big deal, faut finir d’une façon ou d’une autre, n’est-ce pas ? A la limite, l’endroit n’a plus d’importance…
Pourquoi alors ce sentiment qu’ici  je suis invulnérable ? Eternellement vivante ? Une idée vague, non définie comme quoi je pourrai faire partie d’un monument insignifiant, une plante au Bois de Boulogne ou le petit chien de la voisine… Aimer une ville à ce point ? Ou alors je fais comme tout le monde ? Je confonds allégrement le temps et l’espace ?

Mai am jumatate de ora sa-i spun La Multi Ani în Glorie Mariei Callas.... Zeii n-au fost prea clementi cu ea, darnici da, buni nu.
Ascult pâna la surzenie sentimentala imprimarile si mai iau înca o lectie dura de viata : un asemenea fenomen  nu apare nici des nici usor. Din scremetele ursitoarelor iese asa din când în când o bizarerie ... Nici prea frumoasa, nici voce prea placuta, sa fim sinceri si jocul de scena - daca o vezi în putinele ei aparitii  peliculizate (iertati barbarismul dar azi toti îsi permit de toate, eu de ce nu ?)- e discret demodat. Timpul necrutator, ce sa-i faci... In dar...un destin de tragedie greaca si o glorie pe masura.
As putea apasa pe pedala intelectuala zicând ca de la ea încoace opera se face altfel. Sau ar trebui sa fie asa. Ca a introdus obligativitatea esteticii cântaretului, perfectionismul, munca aproape stahanovista ca sa urce treptele abrupte ale Artei totale la care nici ea nu a ajuns. Las balivernele la altii, mai ales dupa moartea ei, a plouat cu elogii, cu întepaturi, cu mahalagisme, pe scurt cu multe si de toate. E suficient de tare sa le suporte.
Ce va propun e sa închideti ochii mintii, poate chiar si urechile de zi cu zi si sa ascultati macar un rol întreg abandonându-va dramei pe care vocea  vi-o desfasoara bucatica cu bucatica pâna la sfârseala ei (si a voastra). Si atunci, daca v-ati lasat dusi  în aerul rarefiat al eternitatii o sa întelegeti : La Divina stie sa reînoiasca minunea de fiecare data ! Sunteti, suntem acolo cu ea si traim unicitatea nefericirii fericite. Poate si un fel de moarte momentana sau transa sau cum o simtiti. Zeitatile nu mor, însa noi da, Ea nu.

Le 7 novembre il aurait eu 100 ans ! mais en mourant même stupidement sur une route quelconque il restera à jamais un jeune fringant, beau, intelligent briseurs de rêves ridicules, un perpétuel révolté sans révolution ! comme nous quoi,  plus le Génie ! Chapeau Monsieur Camus !
On vous a décortiqué, analysé, blâmé, encensé, oublié, remis à l'ordre du jour arrosé de toutes les sauces bien pensantes ou pas. Allez, vous êtes tellement grand, intangible, vous survivrez sans l'aide de personne, surtout de la mienne la plus insignifiante de tous. On reviendra vers vous parce qu'on est de plus en plus vides de sens, vivant dans le coton mou de l'absence. Nous manquons de tout : rêves, morale, idées. Au secours !

Se poate ?
 
Se poate explica oare ? Durerea pierderii… A unei fiinte umane e de înteles. Asa se zice, asa cred cei mai numerosi desi în fond habar n-au. Nu le pasa, le lipseste fibra aceea subtire care leaga inima de creier. Nu se poate sti de altfel ce au exact în creier dar în inima, nu mare lucru. Ma rog, nu se vede, poate ceva ceva tot o fi.
Dar pierderea unui câine ? Banal : iubesti câinele fiindca nu ai copii. Nici nu ma obosesc sa gândesc  ce vrea sa zica prostia asta. Ca si când poti compara un copil cu un alt companion oricare ar fi el. Ca si când nu poti iubi si florile si pe bunica... Mai putin banal : fii rezonabila, un sfârsit vine la tot, ba unii care vor sa te si culpabilizeze adauga : si eu o sa dispar într-o zi ! La belle affaire, si eu asisderea ! cu totii, o planeta întreaga doar timmingul va fi diferit.
Las banalitatile, le-am fumat de atâtea ori ...MIE, ACUM, îmi vine sa urlu…Din zeci, sute, mii de fibre în care inima îmi e încurcata curge o durere ascutita vecina cu revolta. De ce ? de ce e obligatoriu sa îngrop odata cu  un animal îndragit si care m-a rasplatit înzecit o bucata buna (una din cele mai bune fiindca pura, neparazitata de niciun fel de gând  nemarturisit) din viata mea (si toata a lui) ?
Alta banalitate servita în abundenta : va trece, vei uita, o sa-ti iei altul...Li se confera si aceasta ultima calitate : pleaca în vârful picioarelor si cu delicatete involuntara lasa locul gol pentru altul...
Altul care vine ca o prisnita peste o rana repede închisa...
Draga mea stiu ca ai facut tot ce ai putut sa stai cu mine cât de mult, ai fost în felul tau o eroina considerata centenara dupa calculele noastre de maimute evoluate (desi...cine traieste mult cu animale, oricare ar fi ele stie ca sunt CEL PUTIN tot atât de inteligente ca noi; dovada ? au supravietuit pâna azi...noi, nu e sigur, suntem bine plecati pe calea disparitiei speciei) Nu stiu sa-ti spun , nu pot înca sa-ti spun adio...asa ca plâng ca proasta privind culcusul tau gol...
Vreau sa te am în filmul amintirilor asa, tânara, jucausa,  singura ta bucurie era sa-mi înseninezi  viata ! si ai facut-o la bine si la rau ! pentru asta ti-ai câstigat un loc privilegiat în Raiul blajinilor ! Sper sa-ti gasesti acolo ceva prieteni de joaca ! Si sa-mi ierti rândurile astea tâmpite care au banalizat (din durere) legatura magica între noi doua !